Cu ochelarii prin Dublin. Scurt istoric al vitejiilor romanesti peste hotare.

Capitolul 1: cnezatul

 

Ca june imigrant, fara vreun fel de vechime in meseria aceasta dificila de diasporist incerc si eu sa fac un scurt rezumat al sederii mele pe insula de smarald.

Nu garantez ca foarte scurt pentru ca, asa cum am promis unui amic, voi incerca sa fiu cat mai cuprinzator si va iesi un minunat roman-foileton.

Am ajuns aici intr-o frumoasa zi de toamna, cu un soare orbitor plecat in ma-sa pe gheata prin Dubai pentru a lumina zilele celor care au avut bunul simt sa plece in vacanta.

Ramasese aici o ploaie ce ne inspira la bauta depresiva (ceea ce am  executat cu abnegatie o perioada) si un vant care te arunca inpoi in bodega de cum aveai primul gand sa o intinzi acasa.

Ceea ce am constatat dupa 2 ani de Irlanda a fost ca avem o comunitate teribil de zglobie aici, pe terenul fertil al bautorilor de bere si trascau industrial.

Care, asa cum ii sade bine oricarei comunitati, s-a organizat intr-un mod magistral. Adicatelea carevrasazica, nu puteam sa ne taraim bucile prin Temple Bar asa, dezorganizati.  Si, oricat am fi de plini de glorie gaelica, tot mai  fain este vomitatul dupa o tuica neaosa si un vin de butuc. Trimis eventual pe sest cu autocarul pentru a ne aminti de studentie. Necazul e ca nu toti rezoneaza precum buciumul la apucaturile noastre marlanesti. Dar despre asta la timpul potrivit.

Sentimentul national transpira prin fiecare care, plecat de acasa satul de neajunsuri si de drumuri proaste au venit aici in cautarea unui beamveu corespunzator si o asigurare ‘’eftina’’.

Si, asa cum ne sade fain, cum ne strangem mai multi ne trantim si noi un partid, o organizatie, o ceva. Ca sa avem un lider si sa nu fim chiar pielea curcii in parohie.

Adica despre asta vom vorbi. Sa se stie ca pana acum cativa ani, romanii mergeau prin Irlanda ca niste gaini descapatanate, fara o directie, pasageri in aceasta viata mizera.

Ei, vitejii mei, dupa ani de buimaceala a descalecat EL. Adica in intentia-mi buna de a fi discret am cautat sa-I ascund numele. Si orice nume i-as da s-ar simti cu musca pe caciula traditionala. Asa ca, fiind un far calauzitor pe aici, ii vom scrie numele cu majuscule: EL!

Adica despre EL nimic nu e sigur.  Adica nimeni nu stie sigur daca da sau nu dar suntem certi ca s-ar putea. Numai zeul ne-ar putea lumina dar stiu ca la ora asta are ceva treaba si nu-l pot inoportuna.

Unii spun ca a venit prin 2008, descalecand pe plajele din zona capitalei, unde, spre mirarea mea inca nu I s-a ridicat vreun bust ecvestru. Adicatelea a venit in an crucial.

Cert este ca, dupa spusele LUI, prin anul de gratie 2013, a infiintat minunatul GRI. Adica, pe data de 12 martie, satul de faptul ca unui roman cinstit dar care nu auzise de Google nu i s-a raspuns la o intrebare timp de 2 saptamani, a venit acasa si a sezut la sfat cu EA.

Si in deplina comuniune si dragoste, dup ace au zamislit fructul dragostei de neam, probabil au si reusit sa manance ceva, nu inainte de a raspunde compatriotului nostrum lipsit de darul motoarelor de cautare.

De aici ininte istoria consemneaza o avalansa de succese nescrise pana acum de pana cronicarului: jdemii de comentarii la postari cruciale, mii de postari unde toti au dreptul sa isi exprime punctual de vedere admirativ si, mai ales se ofera explicatii la problem cruciale.

Mai nou in grup inchis pentru ca au venit unii marlani si au dat cu biciul. Adica au reusit sa jigneasca. De, nu toti suntem fani Voltaj, nu toti admiram pana la balire folclorul alterat de suta de euro si nu toti consideram feisbucul o sursa de informare.

Ceea ce voi a spune dragii mei este ca, in epoca tehnologiei accesibile, mai sunt unii care da, isi cauta raspunsurile la probleme medicale, legislative sau de alta natura pe tarlaua lui Tucanberg.

Unde sincer nu am tupeul sa intreb nici cum se fac niste clatite! Ca toate postarile cu pricina sunt tembele de imi dispare cheful de desert!

Ei, acus ma voi retrage la odihna, sperand ca veti mai dori si alte minunate pagini de istorie romaneasca pe meleaguri nord vestice.

Adica, dupa 2 ani, am ajuns la concluzia ca, daca vreodata vom reusi sa ne intoarcem in timp si ne-am face invadatori, ne-ar durea in barza. Pentru ca am reusi sa facem ceea ce nici hunii nu au putut: sa supunem o Europa si sa nu fim in stare sa ne uitam la ceas atunci cand suntem intrebati cat e ora. Pentru ca e mai la indemena telefonul trantit in nadragi.

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s